Inregistrare | Login
#trilema pe freenode.

dorumiha | Votat

se agăţa de el însuşi
ca şi cum ar fi strâns un pai
cu disperarea viitorului înecat
o jumătate a sa voia să fugă
dincolo de temeri
cealaltă jumătate se târa
pe marginea drumului
Poarta mare a cetăţii, la care ajungeai după ce traversai podul ce se arcuia viguros peste canalul împrejmuitor, plin cu apă, fusese lovită cu presupusă încrâncenare de pumnii neobosiţi şi nemiloşi ai timpului, de-a lungul anilor care alergaseră bezmetici, precum o turmă cuprinsă de panică şi înnebunită de foame...
Fotografie rapid zidurile înalte, pe alocuri măcinate, din care muşcaseră, în decursul timpului, aversele de ploaie şi furtunile, îndepărtându-se şi apropiindu-se de ele pentru a găsi exact unghiul potrivit şi distanţa perfectă, lumina este potrivită, recoltă bogată, felicitări, iată istoria prinsă pe hârtie fotografică, clic, clic...
Nu era ceea ce am putea numi un fotograf profesionist. Nu. Nicidecum. Dar era pasionat de fotografie, asta da, putem spune, încadrându-l cu foarte mare uşurinţă în rândurile acelora care umblă cu un aparat de fotografiat agăţat de gât...
O astfel de luptă părea inegală – sau, mai bine zis, imposibilă, înainte de toate -, dacă analizai la rece situaţia, cu mintea prinsă în chingile strânse ale timpurilor moderne, prea puţin sau deloc decise să ofere credit întâmplărilor din vechime, însă monstrul acela avea o forţă colosală...
în fiecare zi ni se transmite
acelaşi mesaj
din spatele unor zâmbete
din spatele unor gânduri
încetaţi iubirea aceasta
aţi putea să vă urâţi şi voi
măcar pentru câteva ore
intraţi în rândul lumii
(la dracu`)
faceţi notă discordantă
Cât de răi pot fi oamenii răi? Și de ce ajung doar aceștia să ia decizii în numele unei colectivități? Trasând destine și spulberând speranțe? Un răspuns adecvat ar fi cel că oamenii răi sunt cât se poate de normali. Conceptul de „banalitate a răului” s-a născut din observațiile lui Hanne Arendt la procesul lui Adolph Eichmann...
- Da` tac-tu ăla, care vine cu rănile pe el şi însângerat la cămaşa sfâşiată, nu zice nimic? Îl ştiam cu vorba la rever, după accident şi-a pierdut şi limba? Sau chiar se duce cu aia mai bună în cameră şi îi face şi prin faţă şi prin spate?
- A intrat ca şi cum s-ar fi dus la plimbare, Baroane, mai întâi până la genunchi, apoi până la brâu, până la piept, ăia i-au strigat să nu tulbure peştii, nu i-a băgat în seamă, ori îi intrase şi apa în gură, deja, nu l-au mai văzut. Am auzit că mai iese, noaptea, din când în când, şi strigă că vrea un topor, da` io nu cred.
Curăţă peştii cu un briceag – elveţian, mi l-a dat unu` care avea o datorie, în armata elveţienilor numa` cu aşa ceva se umblă, taie şi firu` de păr -, apoi fixează o tablă pe nişte pietre,
- Tremur, mă ia cu un tremur de numa-numa, parcă bag degetele la priză. Da` mama n-are nici pe dracu`, sare şi-l ia în braţe, şi-l pupă pe obrajii ăia plini de ţărână şi de alte alea, mişcătoare, nu-ţi mai zic, că văd cum te pregăteşti să dai la boboci, da` să te ţii, drăcie, că nu mai e în stuf, gata cu stufu`, a dispărut ca la coperfild
- Dă şi tu ceva de pomană, tâmpitule. Şi termină cu visele astea, m-a luat cu fiori pe şira spinării. Să dea dracu` dacă nu mi s-a părut şi mie că e ceva în stufăriş… N-are cum să mai iasă mă-ta din mormânt, de la Străuleşti, da` zău că am simţit o privire-n gât. Nişte degete lungi şi osoase, descărnate, care urcau înspre bărbie şi strângeau din ce în ce mai tare.