Plouă încet şi suspin. Lacrimile mele ţin ritmul ploii care, se pare, e din ce în ce mai furioasă. Dacă voi continua aşa îmi vor trebui foi… cu carul… nu voi reuşi să termin ce am început, se pare că acum ploaia şi lacrimile nu-mi mai lasă timp pentru altceva.
Ploaia mă face să văd clar deşi stropii denşi nu mă lasă să văd la un metru de mine. Văd cum apa încearcă să cureţe tot, păcat… şi apa e murdară… Şi dincolo de toată nebunia liniştită, dar foarte zgomotoasă, sunt eu şi plâng. Dar plâng de bucurie, mai am puţin şi-mi aud râsul asurzitor. Dar de ce o trecere atât de bruscă? Sunt oare eu nebună/nebun? Vedeţi? Nici măcar nu mai ştiu ce sunt, un el sau o ea, un om sau un animal tot ce ştiu e că sunt bucuroasă/bucuros pentru că sper ceva. Nu ştiu ce dar sper. Îndrăzneala de a visa îmi dă puterea da a fi altfel… şi toate astea datorită ploii care nici nu-mi mai pare aşa o vrăjitoare, e mai degrabă o zână deghizată. Puţini îşi dau seama de asta. Chiar dacă nu lustruieşte tot măcar încearcă, ceea ce noi oamenii/animalele am uitat să mai facem.
#trilema pe freenode.
Comentarii