Relaţia dintre un bărbat şi o femeie e mai complicată decât cea dintre om şi oricare animal. Acesta din urmă, animalul, e simplu. Te iubeşte sau te slugăreşte, ori te atacă – câine, pisica, ori cal, măgar sau şarpe. Dar ce zic eu? Şi mai simplă este relaţia dintre un bărbat şi o chitară. Chitara te ascultă, face numai ce vrei tu să-i dăruieşti din sufletul tău, adăugându-şi armonicele, respectiv transferându-le pedalei şi staţiei. În schimb, femeia vrea să te posede. Îţi va gelozi chitara, calculatorul, procesorul de sunet (va avea grijă întotdeauna să deranjeze câte fire poate, dacă dă ea cu aspiratorul). Ai întotdeauna un orar: de somn, de mâncat, de făcut curat – încălcarea lui generează instant crize care, în funcţie de context, pot accede la gradul de isterie (etimologic, Hysterion înseamnă Uter). Biblic, femeia nu înţelege singurătatea bărbatului sau nevoia lui de a trăi în propria sa lume. Nu zic că ar fi ceva rău: la urma urmei, familia stă în neveste şi copii. Însă bărbatul are ceva care e numai al lui, ontologic-pleonastic, este el însuşi, înainte de toate. Este motan, nu câine de companie. Dacă vrea aşa, aşa face; dacă nu vrea, nu face. Mai rău, dacă e obligat, constrâns, terorizat să facă ce nu vrea, sfârşeşte prin a minţi, a înşela, a fugi. Culmea, întru dreptate, cvasi-bărbaţi devin „feministidele”, vai mama lor… Fug de bărbaţi, se tund scurt, au chef de mitinguri în care glorifică marele şi inexistentul nimic, urând faptul că se trag dintr-o coastă de Adam. Nu vă iluzionaţi, Doamnelor. Tot noi conducem lumea. Cu atât vă iubim mai mult. Nu există motani poponari.
Felix-Gabriel Lefter
#trilema pe freenode.
Comentarii