Au fost vremuri când oamenii se închinau la stele, la soare, stânci, copaci, când duhurile erau în jurul lor, le auzeau, le vedeau, le închipuiau – oamenii copii. Dar prietenia pentru locurile unde am trăit în vacanţe, acolo unde soarele ne mângâia cu patimă, un piept de stâncă în inima pădurii, sub care ne-am jucat de-a jurământul n-au rămas din vremea aceea ?
Omul îşi alungă singuratatea împrietenindu-se cu fiinţele cuvântătoare şi fără de cuvânt, cu apele şi salciile plângătoare, cu luncile verzi şi crângurile rare.
Odată am legat prietenie cu un măr sălbatic.
#trilema pe freenode.
Comentarii